Disastrous_Big7332

Am creat un throw away account pentru aceasta postare din motive lesne de înțeles.

O sa fie o postare lunga. Simt nevoia sa refulez și poate mai sunt și alții în situația mea care pot împărtășii cum trec și ei prin momentele astea.

Sunt M de 41 de ani.

Totul incepe la vârsta de 35 când o întâlnesc pe F, tot de 35 și ea. A fost chimie la primul clipit. Chimie, nebunie, extaz, Sandra Brown ar fi invidioasa. Am avut 3 ani de vis, călătorii, drumeții, râsete, plimbări, nopți furtunoase pline de pasiune, probleme și greutăți peste care am trecut mereu împreună cu lacrimi in ochi dar cu zâmbetul pe buze că suntem împreună și nimic nu ne poate clinti. Oare? Iubirea a fost mare și a venit și momentul copilului. Sarcina de vis a fost perioada cea mai frumoasa din viața noastră. Planuri, păreri, ne gândeam cum o să fie copilul și cum o să ne plimbăm toți cu el peste tot. Nașterea a fost ușoară, am participat la naștere și a fost ceva de neuitat, un amestec de emoții și trăiri greu de reprodus. Când am văzut băiatul pentru prima dată, am simțit cu adevărat că sunt împlinit. Era piesa lipsa din puzzle. Aceeași dată de naștere cu a mea.

Mă amuzam că o să avem două torturi și multe cadouri. Perioada de după naștere a fost grea pentru amândoi, suportul părinților fiind inexistent deoarece nu mai sunt printre noi. Soția avea o recuperare grea din punct de vedere fizic și psihic și nopțile pierdute cu micul prinț se simțeau din plin dar totul mergea pe un trend crescător până când... într-o zi când mă întorc de la serviciu neanunțat o găsesc pe soție pe marginea balconului, in exterior, privind in gol, pierdută. De aici incepe calvarul. Știam amândoi de depresiile postnatale, eram pregătiti pentru ele, sau cel puțin așa credeam. Am reușit să o iau de pe marginea balconului, sa mergem la spital, psiholog, psihiatru și multe analize in lunile ce au urmat. Depresiile postnatale i-au adus la suprafață multe traume din copilărie de care uitase, tulburare de personalitate, claustrofobie, atacuri de panica, pierderi de memorie și o dereglare hormonala. Toate acestea descoperite în urma a multor analize și bani cheltuiți cu împrumuturi bancare. Am incercat in 4 ani de zile foarte multe tratamente, naturiste și normale dar fara efect. O perioada de timp puteam să susțin financiar ratele împrumuturilor dar condiția ei psihica fiind foarte instabilă am renunțat la job că sa stau cu ea și copilul deoarece avea zile când pleca sa se plimbe și leșina din senin pe strada și doar reușea să mă sune și asistam cu neputința la vocea oamenilor de pe strada care incercau sa o ajute. După 4 ani de la nașterea copilului soția este epava. Financiar nu poate să se susțină, trăiește cu pastilele care o țin pe linia de plutire dar amorțită din punct de vedere emoțional. Trăiește în bula ei în care tot ce poate să facă este să picteze și să doarmă. Nu poate să aibă grijă de copil, să gătească sau altceva. Eu am ajuns in incapacitate de plată a ratelor bancare și cu poprire pe salariu. Muncesc zi lumina sa plătesc miile de euro cheltuite pe rmn-uri, tomografii și alte analize și tratamente făcute, chirie, grădiniță, mâncare și tot ce mai este de platit. Sunt secat de forțe și singurul moment când am zâmbetul pe buze este in preajma copilului.

Mă gandesc cu teama că nu pot să ofer nimic copilului, până și un banal covrig este trecut prin filtrul rațiunii și al bugetului și mă gândesc dacă îmi permit sau nu. Nu mai zic de haine sau jucării și mă simt penibil sa ii zic mereu că nu am bani sau că îi iau la salariu știind in sinea mea că doar îmi cumpăr câteva zile de liniște mințind copilul. Soția nu o sa se mai facă bine, trece timpul pe lângă ea și pierde toate clipele frumoase din viața. Aniversari, sărbători, momente de petrecut împreună, le petrece scufundata in abisul ei.

Când scriu asta, plâng, simt că am eșuat în viața ca soț, bărbat și tată. Daca mai este cineva în situația aceasta, cum rezistați? Cum faceți față stresului?